Amurgul unei zile de iarnă, apăsător, ca toate celelalte, mă găsește într-o continuă luptă interioară. Afară e frig și străzile sunt goale, iar această liniște nu face decât să sporească sentimentul de pustiu din sufletul meu. Tot ce mă înconjoară e imund, iar eu caut o evadare din această stare de fapt. 

Citeam pe undeva de restaurantele cu stele Michelin, unde este o adevărată desfătare a simțurilor sa te afli și să cinezi. La restaurantele cu o stea Michelin este bine sa te duci măcar o data-n viață, la cele cu doua stele Michelin trebuie să faci o oprire daca esti prin zonă, altfel e o "blasfemie", iar la cele cu trei stele vei face un ocol special doar pentru a ajunge acolo. N-am fost, dar, făcând o paralelă, cred că undeva, o femeie specială, merită o călătorie la care ea e destinația finală, sau cel puțin asa am auzit că se întâmplă!

Cum spuneam, caut o evadare din cotidian, iar primul gând care-mi trece prin minte este o femeie care să-mi redea simțurile...acea femeie care să mă valideze ca bărbat, femeia perfectă care, deși pare că te privește la suprafață, să-ți părtundă în suflet și să-ți șoptească "tu ești bărbatul care meriți să fii în clipa asta!" 

Cuprins de gânduri, noaptea se așterne tăcută, iar eu ma relaxez, până ce ochii îmi devin grei și se predau unei odihne adânci. Uneori subconștientul lucrează mai lucid decât conștientul iar visele par aievea, parcă desprinse din realitate, o realitate pe care mi-o doream cu toată ființa mea.

Anotimpurile se schimbă, în sensul invers al naturii, iar toamna iși dezvăluie frumusețea prin ochii mei, înlăuntru deșteptați. Nu stiu cum am ajuns sa am imaginea ei în fața, dar în vis totul este posibil și se desfașoara cu o claritate știută doar de undele cerebrale. Privesc la poza ei perplex și nu îmi pot imagina femeie mai armonioasă la corp decât ce mi se dezvăluie în fața ochilor...fața nu i-o vad, din nu stiu ce motive, dar pe masură ce o voi avea, totul îmi va fi clar. Nu are cum sa fie decât superbă îmi zic și pun mana pe telefon. Cifrele se îmbulzesc în ecranul telefonului  până ce formează un numar ce pare a fi cel al fericirii mele.

O sun, iar sunetul apelurilor pierdute nu-mi scade deloc din îndârjirea cu care aș fi putut muta și munții din loc. Simt nevoia imperioasă de a o cunoaște, iar apelurile se pierd, unul după altul, fără a avea un răspuns la celălalt capăt.  Cupris de frenezie sun, repetitiv ca un robot, trimit mesaje care parca dispar în neant. Când simt că nu-mi va fi dat să o cunosc vreodată, cu o ultimă încercare deznădăjduită, aud o voce în difuzor. Dupa atatea încercari în care aveam speech-ul pregătit, acum mă blochez...cuvintele mă trădează, iar eu reusesc sa îngân ceva. Nu stiu ce am spus dar cred ca i-a fost pe plac, din moment ce ma îndrept spre ea cu o dorința arzătoare să văd dacă poza aceea poate zugravi atât de frumos realitatea. 

Ajung într-o zonă boemă, unde până și copacii acompaniază marea într-un cântec divin, și în mintea mea se strecoară teama de a rata întâlnirea. Ma pierd vreme de un sfert de ora, iar când credeam ca este totul sortit eșecului, aceeași voce cristalină ma îmbie catre locul unde trebuia sa ajung. Prin nu stiu ce mijloace, mă trezesc în fața unei uși care se deschide încet, iar în spatele ei văd o fată cu un corp atât de frumos încât simt un fior cald pe sira spinării. Un chip angelic mi se dezvăluie, cu un nas frumos în vânt, iar buclele aurii completează tabloul, parca pictat de un pictor celebru. Michelangelo nu ar fi putut face o sculptură atat de perfectă...o vad pe Elena din Troia, iar eu parca sunt Paris sau cel putin așa încerc sa par, cuceritor...nu cred că-mi iese, dar ea pare ca se lasă învăluită în jocul amorului. 

O vad întinsă lângă mine, iar nurii ei îmi încantă privirea. În mine clocotește dorința și nu mă pot exprima, nu am reacții. Mă întreabă ceva, schimbăm câteva amabilitați dar eu nu sunt atent decât la corpul ei mistuitor...probabil mă crede vreun încuiat atâta timp cât nici geografia Romaniei nu o mai stapânesc. Moldoveaca apriga îmi amețeste gândurile, nereușind să mai găsesc decât Iași-ul  ca zonă geografică, Galați-ul și parcă toate celelalte orașe se aflau în neant. Uitasem tot langă ea, nici numele nu cred că mi-l mai aminteam! Îmi șopteste ca prima întâlnire este asa, de probă, ca un preambul a ceea ce urmează să trăim. Mă conformez și mă las pradă ispitei...se apropie de mine, mă mângâie ușor cu un deget pe corp și își apropie buzele de ale mele cu o senzualitate care mă descătușază. Simt buzele cărnoase și fierbinți într-o contopire perfectă cu ale mele și mă pierd în plăcere...cu ochii închiși trăiesc la maxim sărutul și nu-mi doresc să se mai termine vreodată. Gustul ei îmi întăreste imaginea creată și ma face să-i răspund la infinit cu un sărut! O simt atât de aproape, încăt îi simt și bătăile inimii. Nicicând nu am mai simțit o piele atât de fină și de catifelată, iar formele ei sunt perfecțiunea în stare pură. 

Ne contopim unul în brațele celuilalt într-o încleștare ancestrala...simt cum yin și yang dă sens universului în îmbrățișarea noastră. Sărut trupul acela perfect și sunt acolo cu tot ce am mai bun în clipa aceea magică. Heruvimii daca ar cânta, nu ar putea reproduce muzica mea din acele momente. Ajung în punctul în care se contopeste cerul cu pământul și simt explozia cum îmi inundă corpul. În tavan văd stelele și luna...

Ne luăm în brațe și rămânem așa preț de cateva clipe. 

Simt cum soarele îmi luminează chipul încă adormit. Ma trezesc din visare și o caut pe ea...nu o găsesc, în schimb îi simt încă sărutul pe buze! Să fi fost doar un vis? Acum văd ziua altfel, mai optimist, mai îndrăznet, mai creativ! Iau o gură de cafea și imi șoptesc:

lumea mea s-a schimbat cu un vis!