Desi spun tuturor intotdeauna sa nu plece urechea spre susotele din jur, pe mine m-a durut tot timpul parerea celorlalti.

Am suferit in fata dezaprobarii persoanelor necunoscute (in vreme ce nu am pretuit deloc o vorba buna a unui apropiat), m-am ferit de reactii puternice in jurul meu, am gandit de 5 ori ce va zice lumea daca fac ceva si, evident, niciodata cat as fi eu de fericita in urma respectivei actiuni.

Saptamana asta mi-am confirmat ca gresesc. Pentru ca orice am face, oamenii tot vorbesc. Le place. Ii mananca limba daca nu arunca o parere. Si mi-am amintit de vorbele unui prieten care mi-a spus odata, nu foarte demult, ca nu poti provoca reactii mari atunci cand esti prea mic. Cand incepi sa ocupi din spatiul celorlalti, imi explica el, inseamna ca incepi sa fii important si ii vei incomoda, deci vor aparea reactii. La sfarsit de munca, in locul bucuriei, pe mine m-au podidit lacrimile fiindca in loc de multumire au aparut tot soiul de speculatii: Adela face, Adela drege, Adela triseaza. Adela muncise pe branci…

Intocmai o astfel de reactie am intalnit si saptamana trecuta din partea unei presupuse prietene care a rostit, probabil de amuzament, cateva vorbe rele legate de mine. Evident, cuvintele ei au ajuns instant la urechile mele… Iar mie iar mi s-au ghemuit lacrimile in gat si furnicile-n stomac. Fiindca o sustinusem si o apeciasem si o incurajasem cand avusese de luat decizii importante.

In urma cu cateva luni, coborata cu chiu cu vai dintr-un avion subred, am incercat sa ma urc in primul taxi care mi-a sarit in fata ochilor. Soferul m-a intrebat incotro ma indrept iar eu i-am explicat ca adresa dorita era doar cativa kilometri mai departe dar, cunoscand preturile de prin aeroporturi, eram dispusa sa-i platesc dublu. Stimabilul mi-a ras in nas si mi-a explicat in gura mare ca el nu-si misca masina pentru cat ‘iau eu pe o partida’ in Italia. M-am infuriat teribil, dar m-am facut mica mica si m-am indepartat rapid fiindca tot aeroportul ma privea zambind pe sub mustata acum ca soferul ‘imi daduse in vileag meseria’. Mai tarziu, mi-a fost ciuda ca m-am rusinat teribil de niste vorbe rostite de un incult si m-am mustruluit ca n-am luat un numar de telefon pentru a-l reclama.

In urma cu cativa ani, in cadrul stagiului de medicina legala, m-am chinuit teribil. Fiindca materialul de studiu era un om care avusese o viata ca noi toti pana in urma cu cateva ore. Am fost speriata fiindca eu cred in viata de apoi si in spirite si in respectul pentru morti. Profesorul m-a ochit pe loc si mi-a acordat un tratament ‘preferential’ la examen. Intr-un final, nevoit sa imi dea o nota de trecere, mi-a tinut o predica in care mi-a explicat (poate se scuza?) ca nu toata lumea a fost crescuta in puf precum subsemnata si ca unii au fost nevoiti sa lupte pentru tot ce au obtinut. Iesita din sala de examen m-am privit cu ochi critic in prima oglinda ce mi-a iesit in cale si m-am intrebat daca nu cumva purtam vreo bijuterie sau vreo haina mai altoita sau daca chipul nu-mi trada cumva lipsa problemelor mari din viata. M-am intrebat si nu incetez sa ma intreb nici astazi de ce oamenii se grabesc sa sara la concluzii gresite, sa judece, sa eticheteze si sa mearga mai departe fluierand. Probabil pentru ca le este mai usor. Probabil ca fiecare simte nevoia sa stie ca el a procedat corect si, drept mecanism de aparare, sa se asigure ca orice alta cale este gresita. Ca o femeie care divorteaza este clar inferioara uneia care a ales o viata de familie nefericita. Ca atunci cand cineva se teme de ceva, e automat un rasfatat. Ca o femeie nu-i poate fi superioara profesional unui barbat daca daca i-a mototolit asternuturile unui altuia. Si asa mai departe…

Gura lumii, n-o astupa nici pamantul....

aceste randuri nu-mi apartin dar, ma indentific foarte bine in ele.