Sunt recunoscătoare pentru oamenii minunați din viața mea! Alături de ei orice zi proastă se transformă într-una frumoasă, orice lacrimă naște un zâmbet și orice durere devine suportabilă.

Nu știu cum aș supraviețui fără ei. Nu știu dacă aș mai fi la fel fără toți acești oameni care sunt ca niște stâlpi în construcția vieții mele. Nu știu dacă aș mai întâmpina zilele cu aceeași atitudine veselă. Știu doar că îi iubesc și îi iubesc din toată inima mea. Probabil că sunt dependentă în același mod în care oamenii sunt dependenți de viciul lor, oricare ar fi acesta.

Viciul meu este prietenia, iubirea. Nu cred că aș putea funcționa vreodată fără acestea două. Sunt un om dependent.

De fiecare dată când am fost trădată sau dezamăgită mi-am spus că nu mă voi implica prea mult și nici nu mă voi atașa ca înainte. Mereu mi-am spus asta, dar niciodată nu am putut rezista. Nu am putut rezista tentației de a împarți totul cu un om, de a-i dărui bucăți din mine și de-ai pune sufletul pe tavă. Am rămas în continuare dependentă. Și nu trece zi fără ca eu să nu îmi primesc doza de prietenie și de iubire. Nu trece zi fără ca eu să nu mă bucur de prezența oamenilor care locuiesc în sufletul meu.

Se spune că în viață nu e bine să depinzi de cineva, ci dimpotrivă, e bine să încerci să te descurci pe cont propriu, să fii independent și sigur pe tine.

Și totuși… ce-am fi fără oamenii din viața noastră?

Nu mă pot gândi decât la pustietate. Am fi pustii.