andrei_reinhardt

http://www.youtube.com/watch?v=Lm38Ojh61lY

Experienţa nu poate fi creată. Ea trebuie traită. Devine imediat conştient de gândurile ce i s-ar fi putut desluşi pe chip. Afişează un zâmbet incert, stupid, obscur, în vreme ce pe dinăuntru este placid şi pierdut pentru un scurt moment, cuprins de acel sentiment de conservă golită de conţinut şi abadonată pe marginea şanţului. Nu înţelege actul săvârşit în întreaga lui plenitudine. Ea se întoarce, asezându-se pe pat în faţa lui şi îi vorbeşte cu o privire ce capătă o alură afectată şi candidă , exprimând o lealitate dezarmantă, dar el refuză să-i acorde înţelegerea meritată şi îi răspunde aproape ca şi cum ar fost vorba de o deriziune. Convins de ceea ce este, simplă carne de tun, fără ţintă, lipsit de voinţa de a mai continua, arzând în mintea lui acele ultimele rămăşiţe de loialitate faţă de el însuşi, abandonase lupta şi zăcea zdrobit. Se simţea precum Semion Semionovici Podsekalnikov din piesa lui Nikolai Robertovici Erdman, aflat în faţa prăpastiei, contemplând o armă, urmărit de ferocitatea egoismului şi a ignoranţei societăţii care pluteau asupra lui precum vulturi în aşteptarea unui cadavru, îşi răspunde singur la întrebare: „Pentru ce trăiesc eu? Pentru...statistică...”, doar o celulă intr-un excel, un număr oarecare uitat în agenda unui telefon. El este acel om care s-a lăsat condus după o dictatură autoimpusă, un regim adus la putere din teama faţă de condiţia emoţională umană. De copil îi vazuse pe adulţii napădiţi de sentimente, incapabili să le facă faţă, căzuţi pradă propriilor iluzii, nesiguri în justificările lor anemice care se încheiau de obicei cu acel perimat „pentru că aşa face lumea”; simple oi trimise la tăiere înaintând în tăcere. Nu a vrut şi nu s-a împăcat vreodată cu această detractare a raţionamentului, nihilismul actului de a gândi, de a lua decizii conştiente. A preferat să rămână inexorabil, producând o sciziune între el şi umanitate. A abandonat comunicarea pentru eludare şi a continuat să meargă pe drumul ales, înarmat cu propria lui viziune, cu un dezinteres total faţă de lumea din jurul său. Trecuse mai bine de o oră de când sosise aici pe data de 4 ianuarie, una dintre acele zile cenuşii de iarnă lipsită de zăpadă dar completată de aplombul aerului rece şi umed. Din automobilul alb parcat pe trotuar a coborât un tânăr cu o alură suspectă, încălţat cu pantofi sport şi o jachetă impermeabilă, cu fularul parfumat înfăşurat în jurul gâtului, pregătit pentru a fi ridicat până la nivelul nasului. Un obicei reţinut în urmă cu un an în metroul din Pekin, unde miracolul economiei chineze şi-a facut resimţită apatia în educarea oamenilor cu privire la igiena corporală. S-a îndreaptat cu paşi iuţi spre gangul unui bloc, un mers ce trăda cadenţa susţinută până nu demult a bocancilor de campanie. Rucksack-ul nu mai atârna greu, ca altă dată, cu raţia de mâncare, apa şi cărţile ce i-au ţinut companie pe drumurile străbătute. Avea cu el doar periuţa, pasta de dinţi, duşul bucal şi apa de gură, iar spatele îi era drept, încă neobişnuit cu o povară atât de uşoară. Ceasul de la mâna stângă, mascat parţial de mânuşa din piele neagră, trăda imperceptibil zece minute trecute după ora douăsprezece. Ochii adânciţi în orbitele obosite săgetau o privire fixă de sub fruntea masivă. Pe chipul său se putea citi resemnarea, împăcat cu actul dezertării. Sosise ziua în care avea să falsifice încă o mică parte din el. Dar cine este această fiinţă ingenuă din faţa lui care îi cere să renunţe la autodistrugere? De ce este ea capabilă de o asemenea empatie încât reflectă atât de clar imaginea pe care se forţa sa i-o ascundă? Prin ce momente crâncene trecuse ea şi unde se afla acum? Oare cum se face că a ajuns aici? Sigur nu era locul ei. Îi mărturiseşte motivele care au constrâns-o în luarea deciziei de a urma o astefel de ocupaţie şi planurile ei de viitor. Se lasă cuprins de o senzaţie de vinovăţie făţă de ea, faţă de el, faţă de amândoi. Realizează lipsa acelui sentiment fără de care aceste clipe sunt doar un ambalaj lipsit de conţinut şi dorinţă, acea aviditate de a fi, de a-ţi celebra propria fiinţă, de a oferi şi de a primi plăcere pentru calităţile morale şi virtuţile desăvârşite în caracterul şi persoana ta. Aşa ceva nu poate fi vândut, furat sau oferit sub forma unei donaţii. Nu o cunoaşte suficient pe această femeie ce i se oferise la cererea lui şi acum regretă fapta comisă. Ar fi vrut să-i spună că nu a ales-o pentru a-şi satisface un viciu, era doar vidul care se căscase în el. Îşi amintea cum şi-a lipit buzele de ale ei, atât de calde şi dulci, cum a întins-o uşor pe spate continuând să o sărute, cu mâna dreaptă sprijinindu-i capul, în timp ce stânga mângâia trupul ce i se abandona în braţe. Îi reveneau în gând cele dintâi lecţii de chitară în vreme ce continua să o alinte, de la gâtul graţios ajungând asupra sânilor suavi pe care îi dezmierdase, cu vârful limbii căutându-i pielea catifelată, coborând sub sărutările pătimaşe mai jos de abdomen, spre Muntele lui Venus. Se mai uitase o ultimă oară spre chipul ei tăcut ca pentru a-i cere permisiunea de a o explora mai departe. A continuat lasciv să-i delecteze simţurile spre clipele de voluptate în care îi simţi coapsele zvâcnind uşor. Au urmat apoi acele momente ciudate când ea a încercat să-i returneze favoarea, însă în el apăruse impresia crudă că o denigrează. S-a aplecat asupra ei, nevoit să-i repete de două ori să treacă mai departe. Îşi dorea să o învăluie strângând-o la pieptul său, să o simtă prin fiecare por, contopindu-se în ea. Pierduse noţiunea timpului în clipele care au urmat. Iar acum stă în faţa ei, nevoit să-i răspundă. Acel subconştinet mizerabil şi maşinăria lui infernală care-i trasformase amintirile în regrete, reuşitele în semieşecuri şi înfrângerile în catastrofe, toca în el mărunt, un abator al propriei sale identităţi. În celula lui întunecată se auzi un sunet surd, de mult uitat. O cheie manevrată cu iscusinţă de un străin repunea în mişcare verturile încuietorii. S-a repezit la uşa de metal precum un lup hămesit. A tras de ea şi s-a deschis uşor, mult mai uşor decât şi-ar fi închipuit. Lumina l-a lovit în plin, orbindu-l fără milă. A mai facut un pas şi a căzut în gol. Pe unul dintre pereţii temniţei era transpusă mărturia ultimei tentative eşuate de evadare: „Cum ai putut? Cu a ta minte de plumb ai ars chipul de lut. Rămâi precum ai fost, refugiat în ignoraţă, lumea ta de gheaţă. Decembrie 2004 ”. Un deceniu de recluziune supus tăcerii unei alergături acerbe pentru a se răscumpăra pe sine. Îşi amintea de scurta discuţie pe care a avut-o în camera alăturată, când ea i-a mărturisit actul ei de rebeliune din timpul facultăţii, exprimând o nostalgie pentru inocenţă şi o chemare către esenţa fiinţei printr-o acesză oarbă. Adevărul ieşise la suprafaţă ca o pasiune care nu cruţă nimic şi căreia nimic nu i se poate opune în timp ce prostia avea talentul de a fi atât de insistentă. O priveşte incapabil să-i mărturisească. Îi amintea de fosta ei colegă de liceu, de scrisorile parfumate, de serile înstelate pierdute în discuţiile interminabile despre scopul vieţii, singura persoană care l-a înţeles şi pe care a abandonat-o. Ar vrea să-i pună întrebarea, să afle dacă şi ea a cunoscut-o, dar nu aici, nu astfel. Avea să plece fără să o mai revadă vreodată pe această femeie care l-a dezrobit din propriul său prizonierat. Peste două săptămâni se va plimba din nou pe străzile bătrânului Paris, reflectând pe malurile Seinei la noua libertate dobândită. Ceaţa se dispersa în valuri blânde, lăsând loc unei introspecţii ce îl va conduce la o redefinire a propriilor valori. Întors în oceanul care l-a născut, când va întâmpina noi dificultăţi le va privi ca oportunităţi de a-şi demonstra calităţile redobândite, gândindu-se la ce i-ar spune ea : „Pentru acele valori morale care merită a fi apărate indiferent de circumstanţe sau de cât de potrivnică îţi va fi karma, pentru raţiune, conştiinţă şi onestitate, niciodată, absolut niciodată, să nu te dai bătut.” Andrei Reinhardt