blkoldsun

Fiind băiet păduri cutreieram de Mihai Eminescu Fiind băiet păduri cutreieram Şi mă culcam ades lângă izvor, Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam S-aud cum apa sună-ncetişor: Un freamăt lin trecea din ram în ram Şi un miros venea adormitor. Astfel ades eu nopţi întregi am mas, Blând îngânat de-al valurilor glas. Răsare luna, -mi bate drept în faţă: Un rai din basme văd printre pleoape, Pe câmpi un val de arginţie ceaţă, Sclipiri pe cer, văpaie preste ape, Un bucium cântă tainic cu dulceaţă, Sunând din ce în ce tot mai aproape... Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii, Părea c-aud venind în cete cerbii. Alături teiul vechi mi se deschide: Din el ieşi o tânără crăiasă, Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise, Cu fruntea ei într-o maramă deasă, Cu ochii mari, cu gura-abia închisă; Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă, Călcând pe vârful micului picior, Veni alături, mă privi cu dor. Şi ah, era atâta de frumoasă, Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta Un înger blând cu faţa radioasă, Venind din cer se poate arăta; Iar păru-i blond şi moale ca mătasa Grumazul alb şi umerii-i vădea. Prin hainele de tort subţire, fin, Se vede trupul ei cel alb deplin.

Categoric nu! B)

Unde ni sunt visătorii? - Alexandru Vlahuţă Nu ştiu, e melancolia secolului care moare, Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare, Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte, Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte, Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire, Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire, Şi împrăştie în lume o misterioasă jale, Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale; Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate, Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate, Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite, Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite, Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată, Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată! Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare? Ce-s aceşti copii de ceară — fructe istovite-n floare?... Şi în bocetul atâtor suflete descurajate, Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate, Blestemând deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire, Când îşi scaldă toţi în lăcrimi visul lor de nemurire, Tu, artist, stăpânitorul unei limbi aşa divine, Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine, Orizonturi largi ş-atâtea frumuseţi necunoscute, Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute, Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic, Ca în propria ta ţară să te-arăţi străin, exotic?... Cum, când eşti aşa de tânăr, e o glorie a spune C-ai îmbătrânit şi sila de viaţă te răpune, Că nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate, Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate? Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu când pătrunde, Nu problemele ei vaste, încâlcite şi profunde, Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă, Când atâtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă, În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală, Sub imensa şi eterna armonie generală?... Eşti de-abia în pragul lumii. Îi-i aşa de sprinten gândul. Câte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncându-l! Câte frumuseţi ascunse vi s-arată numai vouă, Fericiţi poeţi: natura, lumea pururea e nouă! Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare, Glasuri, şi colori, şi forme tu le laşi să se strecoare, Legănând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă, Când atâtea adevăruri nerostite încă-ţi scapă! Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă Pot să trec la nemurire cu revolta mea deşartă; Şi cu lacrimi stoarse-n silă — nu mi-aş mai aduce-aminte — Am bocit şi eu... nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!... Dar când m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o boală, Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoală, Ofiliţi în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor, Îşi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor, Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite, Desperări de porunceală şi dureri închipuite, Când am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe Seva tinereţii noastre, am zis gândurilor oarbe, Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci, Să s-abată lăsând morţii în odihna lor de veci, Şi din florile vieţii să aleagă şi s-adune În nepieritorul fagur adevăr şi-nţelepciune! Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mişcătoare Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare A torentelor vieţii! Câţi eroi, lipsiţi de slavă, Nu dispar în lupta asta nesfârşită şi grozavă! Şi, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite, Câţi martiri pe cari vremea şi uitarea îi înghite! Şi când lumea asta toată e o veşnică mişcare, Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare, Şi când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi luptă În campania aceasta mare şi neîntreruptă, Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor, Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor, Jalea şi descurajarea cântecului tău amar, Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar, Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai trişti? Asta vi-i chemarea sfântă de profeţi şi de artişti?... Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii, Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii? Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte, Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte, Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse Peste inimile noastre mângâiere şi iubire, Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire, Valurile de-ntuneric despicându-le în două, Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!

Pauzele lungi si dese, cheia marilor succese ;) .

Învierea – de Mihai Eminescu Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii, Al morții rece spirit se strecură-n tăcere; Un singur glas îngână cuvintele de miere, Închise în tratajul străvechii evanghelii. C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada, Din cărți cu file unse norodul îl învață Că moartea e în luptă cu vecinica viață, Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada. O muzică adâncă și plină de blândețe Pătrunde tânguioasă puternicile bolți: „Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț, Înveninând pre însuși izvorul de viețe. Nimica înainte-ți e omul ca un fulg, Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă, În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.” Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială Și negrul întuneric se sperie de șoapte… Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte… Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală. Un clocot lung de glasuri vui de bucurie… Colo-n altar se uită și preoți și popor, Cum din mormânt răsare Christos învingător, Iar inimile toate s-unesc în armonie: „Cântări și laude-nălțăm Noi, Ție Unuia, Primindu-L cu psalme și ramuri, Plecați-vă, neamuri, Cântând Aleluia! Christos au înviat din morți, Cu cetele sfinte, Cu moartea pre moarte călcând-o, Lumina ducând-o Celor din morminte!”

Nu-i singur Iuda vinovat… de Costache Ioanid Nu-i singur Iuda vinovat de sângele ce se dădu. Nici marii preoți, nici Pilat, ci lumea-ntreagă prin păcat! Și eu, și tu… Nu drumul greu spre Golgota, nici biciul, când Isus căzu. Și dacă crucea grea era, povara noastră și mai grea! Și eu, și tu… Nu patru cuie L-au pătruns, când El pe cruce se-așternu. Ci noi, cu sufletul ascuns, cu mii de patimi L-am străpuns! Și eu, și tu… Nu doar bătrânii cărturari, nu doar mai marii preoți, nu! Și noi am râs cu ochii murdari, și noi suntem cei doi tâlhari! Și eu, și tu… Și nu ostașilor prin sorți cămașa albă Și-o dădu. Ci tuturor! Dar tu n-o porți! Și, fără ea, toți suntem morți! Și eu, și tu… Nu doar în stânci, sub lilieci, nu doar sub lespede zăcu. Ci L-am ascuns ca pentru veci sub piatra unor forme reci, Și eu, și tu… Și-acum Isus cel condamnat azi El te-ntreabă :”Da sau nu ? Ești tu sau nu ești vinovat?” Eu am spus da! Și-am fost iertat. Eu am spus da. Dar tu ? Dar tu?…

Din nou, Dacii liberi - Adrian Păunescu Noi n-am avut nevoie Să luam adeverinţe Că vieţuim acasă, În patrie la noi, Am fost şi vom rămâne De-a pururi dacii liberi Şi iubitori de pace, Şi vrednici de război. La Sarmisegetuza, La focuri, cu Zamolxe, Şi stelele din ceruri Din sânge ni se rup. Nu ne-au învins romanii Şi-am râs de toţi barbarii Strigând la ei cu steagul Făcut din cap de lup. Această dăm de ştire, De sub pământul nostru, Urmaşilor în care Reinviem acum. Femeile iubindu-şi Să nască dacii liberi Spre răzbunarea noastră Pe cel din urmă drum. Numiţi şi ţara noastră Cu numele ei dacic Iubiţi pe nou veniţii După atâţia ani, Dar veşnic ţineţi minte Că peste dacii liberi Au tot călcat invazii Şi altfel de romani. Noi am rămas în glie Şi devenim pădure, Şi devenim recolte, Să vă hrănim pe voi, Şi temelia ţării S-o întărim cu oase Şi iubitori de pace, Şi vrednici de război. Cu tot ce năzăreşte Din firea noastră veche, Dăm Romelor de ştire, Prin ierburi murmurind, Că numai oboseală Ne-a aşezat sub scoarţă, Dar dacă e nevoie Ne vom scula oricând.

Nene, praf eşti tu! îți place să jigneşti oamenii, dar nu-ți place când primeşti un raspuns pe aceeaşi lungime de undă! Te victimizezi, ca o fetiță. Respectă şi vei fi respectat, tataie! Da, sunt ceauşist si nostalgic după vremurile acelea. Nu am voie? Să nu uiți: ,,Nu te plânge că ești strivit, dacă te-ai făcut vierme.” — Immanuel Kant

Am bănuit că tu ghiceşti în cafea?

Bravo! Ai ghicit! Cat ai stat să te gândeşti?

Colegu mă confunzi. Oamenii sunt fiinte unice şi irepetabile.

Bossulake, lasă vrăjeala că nu ține. Pentru glume asemănătoare, eram pedepsit când eram la grădiniță. Dacă te pretinzi mare scula pe basculă, de ce nu poți să discuți civilizat? Când ai făcut armata la Marină, la Braşov ce serie aveai la lopată? Când mai joci table în parc cu pensionarii, poate îi rogi să te lumineze în privința lacunelor tale istorice ( bolşevicule).

Calomniatorule de profesie esti cam maladiv. Te deranjeaza faptul ca nu totii suntem asemenea tie, din fericire. Acei pauperi sunt unii care ti-au spus tie ca esti destept. Tu niciodata nu te ai ridicat, deoarece ai viziunea unui plapumar.

Tinere, opiniile mele poate nu sunt pe gustul tuturor, dar sunt ale mele. Nu ma impresionezi, sunt deprins cu ostilitatile oamenilor. De ce te ambalezi ca motoreta in sant?

Ceaușescu a încercat să ridice România pe o treaptă „socială” superioară. Exact cum zicea el, cu „treapta superioară”! Există în lume un soi de club al statelor mai pricopsite. Care practică un exclusivism, am impresia, ca-n cluburile londoneze! Nu ești primit cu una, cu două!… Nu ești lăsat să îndeplinești criteriile! Ceaușescu a încercat să schimbe statutul României! Nu și-a dat seama pe câtă lume deranjează faptul că România ajunsese propriu zis să nu mai aibă nevoie de nimeni! Politica lui Ceaușescu de dobândire a unei autarhii economice se apropia de țintă! Aveam o economie într-adevăr „multilateral dezvoltată”. Dar noi nu prea înțelegeam atunci aceste cuvinte, le consideram sloganuri comuniste fără acoperire! Propagandă găunoasă! Ceausescu a fost un mare patriot.

Am trait acele vremuri si nu ma vait de absolut nimic. Tara avea un ideal, independenta.

Au trecut 30 de ani de la „revolutie”. Ceaușescu a condus România timp de 24. Nu se poate spune ca era „bine” pe vremea lui Ceaușescu, dar puțini știu cum era România înainte de Ceaușescu! Acest conducător a fost pentru țara asta ceea ce au fost Kemal Ataturk pentru Turcia și Abdul Nasser pentru Egipt: TATĂL NAȚIUNII! Ceaușescu a scos România din Evul Mediu, de la lumina lumânării, la lumina electrică, de la carul cu boi, la întreprinderi producătoare de automobile, camioane, tractoare, locomotive și avioane… Nu știu dacă, păstrând proporțiile, există performanțe asemănătoare în istorie – poate Ramses cel Mare. Ceaușescu a dictat să se ridice școli, spitale, diguri, baraje, hidrocentrale, căi ferate, aeroporturi, baze militare subterane, lucrări hidrotehnice portuare, flote de avioane și vapoare, irigații pe mii de hectare, poduri impresionante, ba chiar și …autostrăzi. În 24 de ani amărâți, răstimp în care a plătit datoriile și a dublat populația urbană (v-a adus la oras, mă!…)… De fapt este incredibil. Dacă știti despre ce vorbesc, veți vedea că performanțele lui Ceaușescu frizează imposibilul. Și, peste asta, a păstrat DEMNITATEA acestui popor!

Calomniatorule de profesie, deci tu arunci cu pietre dupa caini. Mare om, mare caracter! Fac pariu, ca nici animalele nu te suporta. Tu nu esti in stare sa pui apa la un caine, daramite sa dai sfaturi altora. Eu sunt iubitor de animale si niciodata nu as face lucrul acesta. Meriti sa fi pus la stalpul infamiei pentru josnicia asta. Ai uitat cand defilai mandru la manifestatiile de 23 august? Acum esti mare antreprenor capitalist. Mai ai carnetul de membru PCR?

Tovarase, numai in pomul cu rod bogat se zvarle cu pietre. Vorbesti despre minte, caracter, bun-simt, dar instigi la ura. Traiesti din ura, deoarece nu poti purta un dialog civilizat.

Tovarese iti aluneca piciorul, dar vrei sa arati drumul la multi. Daca nu erau comunisti, acum mergeai cu caru cu boi prin sleauri, tovarase. Se vede ca nu ai muncit o zi in viata ta.

Se pare ca esti unul dintre cei care dezbinau la vremea respectiva. Cred ca nu ti-a priit munca. Sunt agonist, militarist, pragmatic si imi place curatenia, ordinea si disciplina. Eu sunt foarte bine :P . E trist sa vezi ca o tara cu munti de aur, a ajuns o tara cu munti de gunoaie. Dupa 30 de ani de democratie, eu sunt eurosceptic. E bine sa fii optimist, dar cand vine vorba de realitatea istorica, nu te imbata cu apa. Istoria va pune pe fiecare la locul lui. :)

Sa dai vina acum dupa 30 de ani de distrugere pe conducerea de atunci... Am trait vremurile acelea. Eu am fost foarte multumit. Tara avea nevoie de eforturi pentru independenta. Era ordine, disciplina. Oamenii care munceau aveau strictul necesar. Era necesara o revolutie, deoarece nu se gasea guma de mestecat si blugi. Acum unii au enorm de mult desi nu au muncit o zi in viata lor. Altii desi muncesc zi lumina, nu au ce pune pe masa. Asta e democratia ? Iti mai amintesti de legea cu averile ilicite?