poiet-analfabet

Te-am iubit până la refuz Fără a-mi îngădui o clipă cu mine, Iar acum simțul meu difuz Nu mai distinge palma caldă De cea rece. Sânge a secat în vine. Gând pe gând se întrece Și toate ajung la tine. Jumătate de lacrimă, De atingere, De emoție. O întreagă promoție: Vând bucăți din mine Care nu-mi aparțin. Sunt toate despre tine. Le sau ieftin Pe o gură de aer Care să nu-mi atingă plămânii. Nu împart în sferturi și jumătăți Iubirea. Mie nu-mi rămâne nimic Decât să mă plâng că nimeni nu e pregătit Să primească totul.

Pe locul de unde mi s-au rupt Visele copilăriei Au răsărit ciulini Ce mă ințeapă la fiecare mișcare bruscă făcută În sensul împlinirii mele. Copilul din mine nu mă mai strigă Imi despică prezentul în trecuturi Și fapta în cuvânt Mă instigă Să mă iau la șuturi De față cu toți viitori mei vecini De mormânt.

Aici, este un timp și loc Unde nimeni nu întreabă De casa sufletului I s-o fi spart un geam, ultimul uragan i-a smuls acoperișul? Camera de primit oaspeți În jilțurile înserării La rotunda masă A ducerii în întrebare și uimiri Se mai deschide?

Am nopți în pleoape Ce-mi inchid fiecare zi Cât aș clipi. Imi trec degetele toate Prin propria ființă Și măcar de aș simți Puțină căldură Într-un colț de suflet Aș trage-o până la gură Încălzindu-mi dinții Care mă dor de la atâtea vorbe reci. Dar falangele mele Simt doar lipsă a tot. Știi cum se simte lipsa? Ca și atunci când îți desenau Soare pe piele Când tu mimai eclipsa. O carență palpabilă. Imi trec gândurile toate Prin filtrul neputinței. Le leagăn apoi Pe pânza de păianjen Ce-mi leagă Inima de stomac. Și adorm cu ele.

Câți ochi ne-au furat priviri Și le-au lăsat acolo In cutia cu chei pe post de amintiri Și cu albume solo. Ne-au uitat și i-am uitat. Ce nuanță de căprui Avea irisul ei? Când i-am provocat dezastru L-am înroșit cu jidvei? Am uitat-o si m-a uitat. Cu care mână-ți desena raiul? Mai știi tu acei fiori? Din tot aprilie si maiul In ce zi nu ți-a dat flori? V-ați uitat.

Mi-au secat pensulele, Brațele, ochii, Pălmile De dorul ce ți-l duc Rămas-au netede doar rănile. Suflu să le usuc Până aeru-mi devine palid Și simțul invalid. Mi-au înțepenit genunchii De-atâta inghemuire-n gând Și mâinile pe latul frunții. Poziție de om flămând De sens.

" Căci asta e iubirea cea mai mare, Să vezi cu ochii celuilalt, adânc, Iar când nu e cu tine și te doare Să-i simți in ochii tăi pe-ai lui cum plâng. "

Pe un cântec de leagăn fredonat de foc Adormeam in brațe care azi Imi par atât de stranii. Și glasul sobei îmi chema visul la joc In timp ce realitatea-mi atârna, Nedumerită, de gâtul mamii. * o secundă de copil.

Ne vom uita poeți Iar poeții nu se uită. ( atât se-adâncă ne e uitarea ) Ne vor izbi de pereți Gânduri ce ne mustră Conștiința și răbdarea. Vom rătăci veșnic venetici. Străină ne va fi casa Unde, gubavi și bezmetici, Ne-om așeza în pod masa. Urechi n-or mai avea pereții Cum n-am eu glas pentru ce scriu. N-a mai avea nici karma lecții La cât de absent o să fiu. Pentru tine sper o lume Care să-ți distrugă năpasta. Pentru mine sper volume In care să scriu despre asta. * gubav = bolnăvicios, lipsit de putere.

Vom obosi Și ne vom odihni sufletul La umbra faptelor Născute din dorința de a Ne ferici, Care n-au fost niciodată îndeajuns Si nici nu vor fi. Dar din câte sunt Să ne facem umbră! Pe bucata noastră de gând Soare să nu pătrundă! Să ne odihnim simțirile, Cam un sfert de lume... Să ne treacă fericirile. Vedem apoi ce mai rămâne.

O să mor de inaniție Căci tu tai în carne vie Și pe post de farfurie Îți e toamna grea, târzie. Iar pe plâns de epopee Să mă-gropi intr-o idee: N-am fost decât o scânteie Ce s-a stins la vânt de zmeie. Aruncă-mi ahtul smăcinat Intr-o mare de uscat Și printr-un gest neînsemnat Să-ți amintești că m-ai uitat.

Înainte de a începe: La mulți ani doamnelor și domnișoarelor! Să ne iubiți mereu!

Ochii tăi căprui N-au cunoscut niciodată O mare mai mare decât Marea unei singure lacrime Provocată de uscăciunea deșerturilor Dintr-un singur om. Degetele tale N-au simțit atingere mai moale Decât cea pe propria-ți piele Amprentată de cicatrici si frici Pe care ți le asumi si le faci Ca si cum " nu-i nimic aici Din ce ați putea voi înțelege Și prefer să mă uitați ". Urechile tale Au rămas cu un auz amar După atâtea răsărituri de cuvânt Ce nu te încălzesc măcar Când ți-e nor și vânt Și pulsul in zadar.

Azi , te-ar mai fi așteptat un ceas de buzunar, Pe care de mult l-am aruncat. Al naibii, accesoriu bizar! Incerca sa mi te amintească După ce te-am uitat. In rest e bine, nu am mai aruncat nimic, Ca a ajuns sa te uite Si zațul de pe fundul unui ibric. Cearșafurile trec mai greu peste, Iar candelabrul nenorocit s-a îndrăgostit... Probabil de alta ca si tine. Eu doar ascult si tac. Ca...de! Ce-ar mai putea face un blazat ca mine.

Ce simt și ce scriu, Adeseori, nu se leagă . In valuri de emoții, Cuvintele-mi aleargă În podul minții. O trigamă cu toate sinonimele iubirii Stau in sir indian, Asteptandu-si scrierea. Noi, noi, noi, noi. Șapte de " noi " in titlu. De aici mă jur ca nu mai știu. Nu e așa de simplu Sa fiu fericit sa scriu... Iar trist, acum, Chiar nu vreau sa fiu. Lăsăm pe mai târziu, Când o să-mi umpli paharul. Și nu o sa mai fie loc Decat pentru cuvintele Traznite din amarul Gust de " noi ".