Imi plimb degetele prin parul brunet, matasos, mana stanga mangaie usor spatele ei, admirandu-i ochii verzi in bataia soarelui din bucataria de la etajul 7...
„Stiu ca ne cunoastem de putin timp, dar vreau sa ma simt ca si cu o iubita!”
„Dar… sunt iubita ta!”
Si vine sarutul ala pasional, DFK cu limbi incolacite, salbatic, ud si lacom – si acum mi se scoala doar amintindu-mi, soldatul transformandu-se instant in schimbator de viteze, gata de goana nebuna. Restul? Poveste pentru nepoti, dar cu inima batand ca nebuna.
In soarele bland de Mai, opresc, iau o cola rece, aprind o tigara pe vechi (nu heats), privesc scara si interfonul unde am sunat cu emotie de pustan – iesind de-acolo un om mai bun, mai viu, mai implinit.
Fetelor, voi mai oferiti magia asta?
De ce a devenit totul atat de mercantil? De ce am ajuns sa punem pret pe lucruri care, in mod normal, ar trebui sa vina de la sine: caldura, atentia, gesturile mici, tandretea, sentimentul ca esti vazut si dorit, nu doar tolerat?
Poate asta doare cel mai tare: nu faptul ca se plateste, ci faptul ca am ajuns sa platim pentru iluzia unor lucruri care altadata pareau normale. Pentru un zambet sincer, pentru o vorba spusa cu blandete, pentru senzatia ca nu esti doar un client, un numar, o tranzactie.
Eu...unde naiba ma indrept in lumea asta rece?