Atmosfera din restaurant era intimă și plăcută. Oglinzile mari, mobila cu tentă de secol XIX, lumina blândă și muzica în surdină creau o senzație de bine.
Ea simțea că el are să-i spună ceva important.
El întârzia momentul, discutând banalități, parcă dorind să prelungească deliciul clipei.
– Știi, spuse el emoționat, trebuie să-ți mărturisesc ceva.
– Da, te ascult, spuse ea, parcă se îmbujora puțin.
– Deși nu ne cunoaștem de chiar așa mult timp, trebuie să-ți mărturisesc că mă simt extraordinar de bine cu tine.
– Da, și eu simt la fel.
– Știi, am avut o viață zbuciumată, dar am ajuns la o concluzie.
– Care?
– Că orice fel de necazuri ai avea, în viață, e mai bine să le împarți cu cineva.
– Da, ai mare dreptate. În doi e întotdeauna altfel.
– Mă bucur că simți la fel.
– Da, dragul meu.
– Draga mea, de aceea…of, nu-mi găsesc cuvintele...
– Fii natural.
– …de aceea, m-am gândit să te rog ceva, dacă accepți.
– Spune, dragul meu.
– Mă gândeam că relația noastră a ajuns la un punct în care ar trebui să evolueze din punct de vedere al încrederii reciproce și alangajamentului.
– Of, nu mă mai fierbe, spune odată!
– Ai putea să-mi împrumuți 2000 de euro?