Istoria prostitutiei la romani...

[Afriq]

Sal'TARE!

 

Mi se pare ca poate fi un subiect de interes... si, in plus avem si argumentul istoric pentru care majoritatea fetitelor se gasesc in anumite zone!

 

Legendele urbane te sperie, te incita sau te lasa rece. Unii dintre noi cred in ele, altii stiu ca televizorul spala creiere. Oricum am da-o, fenomene inexplicabile se intampla in viata reala si cu cat crezi mai tare in ele, cu atat simti cum ti se ridica parul pe periferice si sangele iti traverseaza corpul mai repede.

 

Primele case de toleranta au aparut in Romania la inceputul secolului XX, cu toate ca prostitutia se practica, evident, de dinainte. Spre deosebire de evul mediu, unde practicantele erau aspru pedepsite (li se taia nasul sau erau ucise), in epoca moderna s-a produs o schimbare de mentalitate care a facut ca aceasta ocupatie sa nu mai fie condamnata, ci mai degraba acceptata, legal sau doar tacit, ca un rau necesar.

 

In anii `20, femeile care se indeletniceau cu aceasta meserie erau, cel putin teoretic, obligate sa se inregistreze la politie si sa mearga lunar la un control medical. In cazul prostituatelor din bordelurile cu felinar rosu, acest lucru era respectat, insa ele constituiau mai putin de o treime din numarul total al “grizetelor” (asa erau numite) de la acea vreme.

 

 

"Fetitele" se distingeau prin tulpane (cele care lucrau in bordeluri) sau palarii excentrice (cele care lucrau pe cont propriu) si erau in toate cazurile protejate fie de cate un personaj sus pus, fie de catre diversi indivizi care incheiau intelegeri cu matroanele. Purtau denumiri amuzante precum “Cur de Fier”, “Lia Magazia” sau “Napoleon” si locuiau in aceeasi cladire in care isi aveau "locul de munca", o mare parte din castiguri fiind rezervata pentru plata cheltuielilor de intretinere si chirie.

 

 

Care erau locurile preferate ale acestor femei? Ei bine, asta depindea de categoria din care faceau parte. Case de toleranta de lux se gaseau mai ales pe bulevardul Ferdinand, pe strazile Ion Campineanu sau Academiei. Aici, clientul era tratat cu cafea si tigari sau cu dulciuri, in timp ce studia un album din care alegea apoi ce ii placea mai mult.

 

De asemenea, in afara de Crucea de Piatra, (local celebru situat intre Vitan si Dristor si denumit astfel datorita unei cruci de piatra din fata unei biserici distruse in Primul Razboi Mondial), prostituatele de lux frecventau cabareturi precum Alhambra, Chat Noir, Moulin Rouge sau restaurantele ale unor hoteluri scumpe precum Bulevard, Lido, Continental sau Ambasador. Alte locuri preferate de practicante erau Calea Grivitei sau Brezoianu.

 

 

 

Crucea de piatra. Acesta era un cartier de bordeluri care se voia a fi "de lux", o afacere de familie, din tata-n fiu. Practic, Crucea de piatra a fost un cartier care si-a primit numele de la strada cu aceeasi titulatura. Numele strazii vine de la o cruce asezata in capatul dinspre Dudesti. Bordelurile Crucea de Piatra se aflau in centrul Bucurestiului, intre Calea Vitan si Dristor. Desi se voia un loc de lux, acesta s-a transformat rapid intr-unul ieftin, vizitat insa de oameni foarte diferiti: de la tineri adolescenti pana la barbati maturi, scriitori ca Ion Barbu sau servitori si hamali.

 

Cartierul s-a dezvoltat sub ochii autoritatilor, care mai degraba l-au sustinut decat sa-l starpeasca. Legea spunea ca trebuie desfiintate bordelurile, dar nu specifica nimic de prostitutia in sine, astfel casele de toleranta s-au transformat indata in "camera mobiliate pentru adapostirea prostitutiei", unde fetele isi faceau in continuare meseria. Pe usile camerelor erau trecute cartile de vizita ale fetelor: "Lenuta - primeste de la 5 la 7".

 

 

In privinta legislatiei lucrurile au variat destul de mult incepand cu 1900 si pana la Al Doilea Razboi Mondial. Initial, singura interdictie era plimbarea prostituatelor prin locurile obisnuite de plimbare precum Calea Victoriei (Podul Mogosoaiei), ea fiind insa mai mult de forma, fiindca fetele ieseau pe bulevard cot la cot cu domnisoarele din lumea buna. In anii `20, prostitutia a fost inclusa la capitolul atentat impotriva bunelor moravuri, insa nu era specificat daca este considerata infractiune sau nu. Acest lucru a fost stabilit abia in 1936, cand a devenit ilegala, fiind insa tolerata si datorita obiceiurilor neortodoxe ale regelui.

 

Data viitoare, daca se va vrea... fetite celebre din bucurestiul interbelic!

 

Daca credeti ca merita sa continui sa postez colectia de informatii... o voi face!

[iobagul]

Mari felicitari mari! Va rog din tot sufletul continuati. Am savurat, la final mi am dat seama ca e ceva in neregula... se terminasera cuvintele...

[Afriq]

paii... trebuia sa va las cu sufletul la gura ! Ca la serialele TV

[Afriq]

Sal'TARE!

 

Ca sa nu fiu acuzat ca sunt peste pentru faimoasa Mitza Biciclista si alte fetite celebre, voi lasa acest subiect pentru mai incolo...

 

Pana atunci... Bagam aspecte legale!

 

Primele insemnari cu privire la fenomenul prostitutiei pe raza Capitalei apar in vremea domniei lui Voda Caragea. In perioada 1812-1818 numarul de prostituate, denumite “kiramale” si “talanite”, era atat de mare incat i s-a sugerat domnitorului sa impuna taxe speciale pe aceasta activitate. Odata cu raspandirea prostitutiei au capatat o larga raspandire si bolile, intre care sifilisul a avut efecte devastatoare. A trebuit insa sa mai treaca ceva timp ca domeniul sa fie reglementat.

 

Astfel, in urma unui recensamant oficial, la nivelul anului 1875 existau 243 prostituate inregistrate in Bucuresti iar in 1898 cu peste 100 mai multe. Dupa 30 de ani insa numarul lor a crescut de zece ori. Prostituatele erau impartite in doua categorii: „cu condicuta” si „clandestine”. „La o razie in august 1921, din 108 femei duse la arestul Prefecturii Politiei Capitalei, 73 erau prostituate cu condicuta, iar restul clandestine, dintre care, dupa «cuvenitele bagari de seama», s-a stabilit ca 8 erau de fapt urmarite pentru diferite infractiuni”, spune istoricul Florin Sinca, comisar in cadrul Politiei Capitalei.

 

 

În holul de intrare al bordelurilor exista o garderobă. Fata care îţi lua hainele avea un dosar cu pozele prostituatelor. Acolo găseai care ce preţ are. Fiecare fată avea un carnet, numit condica de sanatate, care trebuia vizat lunar. Clientul avea dreptul să ceară înainte de a face sex carnetul cu vizele lunare. Dacă descoperea că fata nu s-a prezentat la controlul medical, putea s-o reclame la Poliţie. Fata prinsă că s-a prostituat fără viză nu mai avea dreptul să-şi practice meseria. În camerele prostituatelor, pe perete, lângă lavabou, era prins de perete un imprimat al Ministerului Sănătăţii cu instrucţiuni referitoare la măsurile profilactice ce trebuie luate pentru a evita bolile venerice.

 

Fenomenul prostitutiei tinea si de sistemul sanitar al Capitalei. La spitalul Colentina se infiintase deja la inceputul secolului XX o sectie speciale pentru „boli lumesti’’. „Condica de sanatate’’ din 1904 cuprindea numarul, data eliberarii, numele si prenumele prostituatei, varsta, starea civila, localitatea de nastere, nationalitatea, religia, adresa si daca locuieste singura sau intr-o casa de prostitutiune. „La acestea se mai adauga si numele matroanei, pedepsele suferite, un portret fotografic si vizitele medicale’’, continua istoricul.

 

Cartea de abonament sau condicuţa, cum i se mai spunea pe vremuri, arată cum rezolvaseră românii de pe vremuri problema prostituţiei, care-i face pe parlamentarii postdecembrişti să roşească feciorelnic.

 

Dovadã ca prostitutia era o afacere pe cinste sunt numeroasele abonamente eliberate clienţilor fideli, care, în afarã de anumite reduceri, aveau parte şi de tratamente speciale: masaj, saunã, mîncare sau bãuturã. Un astfel de document, datat din anul 1942, care era valabil pentru o anumitã domnişoarã Miţi Vasilescu avea pe faţa abonamentului, în afarã de numele prestatoarei, inscrise preţul - 50 de lei, plãtiţi anticipat, numele stabilimentului: „Minerva“, numãrul („No. 3“), cifrele de la 1 la 10 şi urmãtoarea specificare: „NB. Duminicã şi sãrbãtori visitele se primesc dimineaţã din cauza aglomeraţiei“. Pe verso se aratã cã „Noaptea întreagã se socoteşte 2 Numere. La mai multe numere se face rabat“. În partea de sus se specificã faptul cã „Odatã cu achitarea abonamentului, vã rog a ne trimete şi restul de lei 5 rãmas la abonamentul trecut“. Abonamentul era valabil o lunã si îi dădea posesorului dreptul să-i facă domnişoarei fix zece vizite, dar clienţilor vechi le adăga şi una gratis, promoţională, dacă-şi reînoiau abonamentul. Semneazã, „cu stimã“, antreprenoarea Ionescu“.

 

 

Toate prostituatele din Bucuresti erau inscrise intr-un registru de catre functionari ai primariei. O copie a acestui document se trimitea obligatoriu si Prefecturii Politiei Capitalei pentru a-i putea imputernici pe agentii politiei administrative sa dea o mana de ajutor. Primaria percepea o taxa caselor de prostitutie de 5-20 lei/an de fiecare femeie, o suma deloc de neglijat in conditiile in care in jurul anului 1910 ajunsesera fie „inmatriculate” cateva mii de prostituate. „Vorbim de o perioada cand un copist era remunerat cu 80 de lei pe luna iar un comisar de politie cu 300 de lei”. Si medicii capitalei aveau de castigat de pe urma prostitutiei. Pentru „vizitatia medicala’’ taxarea prostituatelor singure era de maximum 16 lei/luna, iar a celor din casele de prostitutie de 9 lei/luna. „Examenul medical trebuia sa constate prezenta semnelor unei infectiuni locale sau generale a unei boli venerice sau unei alte boli infectioase. In documentele vremii se arata ca «la fiecare vizitatie medicala se vor examina partile genitale cu ajutorul unui speculum si al altor instrumente, adica partile genitale externe, orificiul uretrei, vagina si gura mitrei, orificiul oval, regiunea inghinala, buzele si interiorul gurei si toata suprafata pielei»”.

 

 

Si „antreprenoarele” care voiau sa-si deschida un bordel erau supuse rigorilor legii si taxelor Primariei Generale. Cele care solicitau deschiderea unei astfel de afaceri trebuiau verificate in arhiva Politiei Capitalei, dupa cazier. Legea de atunci stabilea ca amplasamentele sa fie curate, spatioase, separate de casele vecine. „Vorba vine, ca unele erau adevarate bombe. Cu strictete, in schimb, nu era voie sa se deschida astfel de amplasamente in preajma bisericilor, a gradinilor publice, teatrelor, cazarmilor, in hoteluri, birturi, carciumi, cafenele, gradini, restaurante, sali de spectacol sau sali de dans. Mai mult, barbatii nu aveau voie sa „dirige’’ o casa de prostitutie, iar femeia maritata trebuia sa aiba neaparat consimtamantul scris al sotului pentru o astfel de activitate”, subliniaza comisarul.

 

Pana si actul sexual era reglementat de Legiuitor. Potrivit „Instructiunilor pentru casele de prostitutiune” din 13 ianuarie 1899, inainte de „a avea asa apropieri, femeia si barbatul trebuiau sa-si examineze reciproc organele genitale, spre a vedea daca sunt sanatoase’’. Mai mult, inainte si dupa fiecare raport, femeia era obligata sa-si spele organele cu un irigator si o cantitate „ca la jumatate de oca de solutie calda profilactica, cu acid boric 5%’’. Pe de alta parte, prefectura Politiei Capitalei avea drept indatorire, ca „in strade, in locuri publice si in locale deschise publicului sa nu se ofenseze morala si decenta prin provocatiunea directa sau indirecta la prostitutiune’’. Pe langa toate acestea, prostituatele nu aveau voie sa faca reclama si sa-si vanda serviciile baietilor sub 17 ani, nu puteau sta in fata casei, iar ferestrele camerelor in care „activau” trebuiau sa aiba perdelele trase.

 

La cererea publicului... data viitoare despre aventurile amoroase ale regelui Carol al II-lea. Si ale unor domnitori !!!

[futacios_man]

super serie afriq, multumim pentru lectia de istorie de nisa pe care ne-o prezinti.

[iobagul]

Multumim mult nenea!

 

Imi pare ca la 1900 se tinea cont de damele care prestau mult mai bine decat astazi. Ce "downgrade" (daca mi permiteti cuvantul) stupid a la natie de roman....

 

N ai cu vine ba, niste tarani!

[Afriq]

Regele Carol al II-lea frecventa "fetele"... Ca o coincidenta, Carol al II-lea a murit in 1953 si tot in 1953 s-a infiintat revista Playboy

 

Regele Carol al II-lea frecventa strada Brezoianu, iar "fetele" stiau asta, chiar si orele cand majestatea sa obisnuia sa se plimbe cu masina. Armand Calinescu ar fi vrut sa ia masuri eficiente, dar trebuia sa fie totusi indulgent, ingaduitor cu "problema" bietului Carol II (era afemeiat, potrivit presei vremii). "Problema" lui era stiuta de multa lume si chiar a intrat in folclor inca din timpul domniei sale.

Mai mult decât calităţile lui de conducător, aventurile amoroase l-au facut cunoscut pe Carol al II-lea, ramas in istorie drept Regele Playboy.

Ca să-şi înceapă viaţa sexuală, fiecărui rege i se aducea câte o fată. Lui Carol al II lea i-a fost adusă o tânără actriţă de la Teatrul Naţional de către Alexandru Davila, director pe vremea aia la TNB. Astfel, şi-a început viaţa sexuala la 16-17 ani, iar după o partidă de amor fata s-ar fi văitat: „M-a omorât, de 14 ori, şi niciodată mai puţin.

 

Ca bărbat şi prinţ moştenitor, Carol nu a ezitat să se implice în relaţii sentimentale cu diferite femei din protipendada românească, dar şi din lumea prostituatelor. În lumea de astăzi – în lumea sexului afişat, a erotismului şi a homosexualităţii protejate prin lege – ideea că Elena Lupescu şi Carol al II-lea se iubeau romantic şi frumos, nu mai este suficientă. Nimeni nu mai poate crede această versiune. Este greu de înlăturat argumentul că între ei doi exista un sentiment, dar mărturiile tot mai transparente apărute în ultimii ani aduc informaţii atât de puternice asupra felului în care în Elena Lupescu îl domina pe Carol, încât existenţa reală a unui sentiment al femeii pentru bărbatul ei este complet înăbuşită.

Fondul relaţiei acestui cuplu era cel dintre un bolnav şi sora lui medicală. Carol al II-lea suferea de priapism, dar acesta era un efect secundar al maladiei sale, un aspect accidental, eventual o consecinţă specifică a unei tulburări genetice. Priapismul, de altfel, nu este o boală sexuală sau venerică, ci una a sângelui. Carol, ca şi mama lui, regina Maria, ca şi alte rude apropiate, avea o dereglare genetică provenită din încrucişările seculare ale familiei nobile din care proveneau.

 

Tratamentul cunoscut în acea perioadă pentru priapism era extrem de dureros şi consta în înfigerea unor ace de seringă în penis şi în extragerea artificială a sângelui. Aşadar, Carol al II-lea avea o boală cumplită.

 

De regulă, prin neînţelegerea secretelor acestei maladii, dar şi prin fenomenul de trivializare a situaţiei de către partenerele ocazionale, care descriu în cercul lor social detaliile contactului sexual, producând astfel o răspândire prin zvon a informaţiilor intime, bolnavul îşi domina greu instinctele şi atitudinile, având absolută nevoie de îngrijire şi afecţiune.

 

În cazul regelui Carol, excapadele sale nocturne printre prostituatele Bucureştilor şi chiar contactele sexuale accidentale cu alte femei, nu implicau sentimentul, ci un fel de “tratament”. Cu Elena Lupescu era altceva: relaţia implica înţelegerea şi grija faţă de bolnav a partenerei. Atunci când boala devine cronică, efectul imediat şi cel mai dramatic este impotenţa. Un bărbat de natură libertină ca a lui Carol al II-lea, încă tânăr şi aflat în vârful puterii, este tentat de reacţiile psihicului către suprasolicitarea problematicii puterii. Impotenţa la o astfel de personalitate naşte în primul rând dorinţa de a ascunde adevărul, de a căuta mijloace de a dovedi contrariul – de aici legenda cu virilitatea sa excesivă – de a-şi dovedi virilitatea politică prin gestionarea autoritară şi violentă a puterii.

Elena Lupescu era o femeie foarte versată, cu un lung episod de prostituţie înainte să-l întâlnească pe Carol şi care a înţeles că, gestionând boala bărbatului, va gestiona şi puterea politică pe care o avea acesta.

Când a fugit din România în 1940, Carol al II lea a luat-o cu el pe Elena Lupescu şi nu s-a mai despărţit de ea până la moarte. Au fost însoţiţi în exilul lor de fostul mareşal al Palatului, Ernest Urdăreanu (poreclit de contemporani Murdăreanu pentru rolul său în marea corupţie). Generalul Gavrilă Marinescu, un intim al camarilei regale, îi spunea lui Constantin Argetoianu că regele, Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu “făceau figuri în trei” şi că nu doar regele era infidel şi se culca cu diverse prostituate, dar şi Elena Lupescu îşi înşela regalul amant ori de câte ori avea ocazia.

 

Născută în Iaşi, în 1899 – sau în 1897 –, Elena Lupescu era cunoscută ca o femeie de moravuri uşoare, cu clientelă de nivelul clasei medii. În 1925, Elena Lupescu se cuplase cu cineastul Tudor Posmantir, evreu din Brăila, care se ocupa cu jurnale de ştiri şi documentare la comandă, de efect propagandistic, dar conducea şi o mică afacere cu filme porno şi albume de plasament. Elena Lupescu pozase pentru un astfel de album, fotografiile sale nud fiind mai târziu recuperate din străinătate cu sume importante. Unul dintre clienţii lui Posmantir, din anii ’20, era chiar prinţul Carol, pe care îl însoţise în călătoria în jurul lumii şi căruia îi plasa în mod curent femei. Este de presupus că tehnica sexuală a femeii i-a atras atenţia lui Carol, găsindu-şi, astfel, o parteneră potrivită pentru excesele sale maladive.

 

Odată ce Elena Lupescu s-a infiltrat în inima lui Carol, a făcut toate eforturile ca să înţeleagă caracterul iubitului ei şi să se comporte după placul lui. A priceput curând că sub faţada virilităţii sale, Carol era cumplit de vulnerabil: un bărbat slab, nehotărât, imatur, care avea nevoie să fie consolat, alintat şi copleşit cu afecţiune. Legătura dintre ei a continuat şi s-a dovedit atât de puternică, încât doar moartea lui Carol i-a despărţit.

 

Inca ma gandesc ce sa mai postez data viitoare... cum sa evit sa nu zica cineva ca am tendinte piscicole...

[Afriq]

Da... la provocarea @cautatorului, si pentru a evita orice interpretari (nu mai zic de care... ) ale postarilor mele, la rubrica "va urma" pentru data viitoare, ma voi orienta catre demolarea cel putin unui mit: A.I Cuza - respectiv viata sa amoroasa extraconjugala.

 

Acuma stau si ma intreb...topicul asta fiind despre istoria escortelor, nu ar fi mai bine sa deschid altul nou? referitor la amantele oamenilor celebri...

[Vizitator euflo96]

@Afriq,am deschis si eu ceva asemanator http://nimfomane.com/forum/index.php?/topic/4688-cum-era-la-curve-pe-vremea-raposatului/ ,matale fiind mai contemporan cu Kent-ul original ,poate ai niste povesti traite sa ne impartasesti,ca stiu sigur ca lumea se ducea la curve pe vremea aia,am crescut pe langa un hotel si o parcare si cam stiu cum statea treaba cu fetitele pe vremea aia.

[Afriq]

Sal'TARE!

 

In urma comentariilor de pe chat, mess si alte mijloace de comunicare in masa (telefoane, semnale cu fum, stegulete si alte alea...)... am descoperit ca am omis niste detalii picant-importante referitoare la Regele Carol al II-lea... si ma simt obligat sa vi le impartasesc. Deci:

 

 

Foarte selectiv, Carol al ll-lea îşi alegea favoritele de o noapte dintre „fetele“ elitiste de pe Bd. Brezoianu. Dar, ceea ce se ştie mai puţin este că, după „prestaţie“, norocoasele care ajungeau în ilustrul pat, primeau doar o sută de lei. Se pare că aste se întîmpla aşa pentru că monarhul se prevala de o veche cutumă nescrisă, care spunea că orice cap încoronat avea dreptul să plătească asemenea „servicii“ în cea mai mică monedă aflată în circulaţie. Oricum, asta nu prea conta: onoarea de a fi fost clientă regală îi creştea „fetei“ renumele dar şi „cota“ de piaţă! Asa ca se bateau intre ele care sa ajunga la "instrumentul" regal

 

 

[Afriq]

Sal'TARE!

 

Spre disperarea confratelui Obsedatul, si spre deliciul multora dintre cetitorii acestui forum, voi continua seria "conspectelor din istoria traita de altii si pentru altii"... Și mai sper că alti confrați nu mă vor acuza, pentru a nu știu câta oară, că vreau să vă impun părerile mele sau că am atitudine de "rechin" sau altă specie de peștișor... fetițele despre care vă scriu în continuare sunt de mult oale si ulcele!

 

Fetițele „Micului Paris“, erau, la fel ca şi cele din zilele noastre, împărţite în „caste“ profesionale care, şi pe atunci, îşi făceau veacul prin locuri care corespundeau „cotei lor de piaţă“. Cele mai rasate, frecventau de mult uitatele acum restaurante şi cluburi de lux din Bucureştiul interbelic. Pe atunci echivalentul localurilor „de fiţe“ din Dorobanţi funcţiona în „triunghiul de foc“ delimitat de străzile Academiei, Regală (actuala Câmpineanu) şi Brezoianu. Tarifele cerute la acea vreme porneau de la câteva sute de lei şi ajungeau chiar la câteva mii de lei. Dar nu toate fetele erau aşa de scumpe: se putea ca o “întâlnire” în Grădina Publică, în boscheţi, costa între 10 şi 50 de lei, depinde de muşteriu... se pare ca mai nimic nu s-a modificat...

 

 

Fără a beneficia de mediatizarea din ziua de azi, „Sensualele, Cruduţele ori Sexi Brăilencele“ acelor vremuri erau aproape la fel de celebre, dar sub nume cu mult mai „mustoase“. Iar câteva amănunte biografice ale vieţii lor tumultuoase au supravieţuit sub forma unor poveşti despre care ne place să credem că au parfumul „Micului Paris“. Dacă „Lina Magazia“, „Lili Gheorghiadis“, „Maria Studenta“ sau „Angela Marioţeanu“ par aproape normale pentru nişte, „profesioniste ale plăcerii“, acum habar nu avem ce ştiau să facă şi la ce nivel de performanţă puteau să ajungă „fetiţele dulci“ cărora li se spunea „Foamea Neagră“, sau „Lulu“ cea pe care „cunoscătorii“ o alintau „Cur-de-Fier“

 

O celebritate a acelor vremuri era „Napoleon“. Dacă vă închipuiţi că sub acest nume ciudat se ascundea un transsexual ori vreun travestit, vă înşelaţi amarnic. „Napoleon“ era o roşcată superbă, şcolită prin străinătate, stilată şi deosebit de elegantă. Avea o fiică pe care o creştea singură. Era, foarte căutată, avea „clienţi“ din lumea bună iar „afacerile“ îi mergeau atåt de bine încåt îşi permitea să-şi cazeze copila, cu tot cu guvernantă, în blocul Carlton, unul dintre cele mai luxoase imobile din Bucureştiul acelor vremuri, cel care s-a prăbuşit la cutremurul din noiembrie 1940.

 

Altă celebritate a perioadei interbelice era „Mimi Moft“. Deosebit de frumoasă, Mimi a fost căsătorită, la un moment dat, cu un diplomat rus. Bătrîn deja, omul a avut bunul simţ să moară la timpul cuvenit şi să lase în urma lui o moştenire îndeajuns de consistentă încât „Mimişor“ să nu mai fie obligată să „facă piaţa“ decît din propria ei plăcere.

 

Dintr-un catalog al prostituatelor din prima generaţie a secolului al XX-lea, Constantin Beldie menţionează câteva figuri de seamă în istoria prostituatelor. „Lili Gheorghiadis, cea blondă, azi tîrîndu-şi picioarele adipoase ca de elefant, Lina-Magazia, proprietăreasa cuminte, peste drum de liceul Lazăr, Miţa Biciclista, fostă mai tîrziu nevastă a bunului meu coleg, premiant de onoare la Sf. Sava, azi măritată cu un general şi avînd 83 de ani, dar părînd de numai 50 şi locuind în casele ei din faţa bisericii Amzei, cadou de 120.000 lei aur al unui adorator, iar la începutul începuturilor dusă la Paris, decortată, stilată şi culcată cu berbantul rege Leopold I al Belgiei, apoi Marie Studenta, amanta ministrului Rusiei Pokliewski-Koziel, Mimi Moft, amanta regelui Alfonso al XIII-lea şi ctitoră a dispensarului pentru femei gravide din strada Dionisie, Angela Marioţeanu, fostă amantă atitrată a prinţului Turun, fratele regelui Faruk al Egiptului, de la care s-a ales cu o rivieră de 140 briliante mari.”

 

Aţi auzit de ea, dar probabil puţini ştiţi cine a fost cu adevărat. Coana Miţa, Miţa Mihăescu, era o femeie frumoasă, nu prea înaltă (cam un metru şaizeci), cu părul blond tuns scurt şi cu ochii verzi-albaştri. Născută în anul 1885 la Diţeşti, în judeţul Prahova, Miţa Biciclista, s-a dovedit a fi o tânără ambiţioasă care ştia ce vrea. Fiică a unei spălătorese care lucra la un instalator neamţ, tânăra de vreo 14- 15 ani a fost remarcată şi luată cu voia ei în începerea „carierei de curtezană”. Devenită o tânără cultă şi învăţată la pension în străinătate, Maria Mihăescu l-a avut ca prim amant pe Regele Leopold al Belgiei. Mita Biciclista mai era cunoscuta si drept Mita Cotroceanca, porecla obtinuta in urma presupusei sale legaturi cu regele Ferdinand si a barfelor care circulau la Curtea Regala din Cotroceni.

 

"A fost un tip de femeie care a vrut sa fie altfel. Mita era mult mai versata!", spune Adrian Majuru, istoric. "O curva de mare lux"... Iesea pe strazi de bunavoie si isi alegea singura clientii, care, de obicei erau persoane cunoscute sau cu multi bani. "Era o demimondena, ma rog, hai sa-i spunem in mod vulgar, o curva de mare lux. Lucru rar la vremea aceea, in anii ‘20, facea ciclism prin Bucuresti pentru a-si mentine silueta.

 

Era o femeie avuta pentru acea avreme. Detinea o trasura, o masina coupe si servitori din Polonia. Manca numai la Athenee Palace si mergea la cel mai scump coafor de pe Calea Victoriei. A trait o perioada la Paris, iar cand s-a intors in tara a continuat sa cocheteze cu acel stil de viata si le vorbea tuturor in franceza. Cand se afla la Paris a castigat si o bataie cu flori pe Champs-Elysees, unde a concurat alaturi de una din frumoasele parizience. A castigat prin faptul ca pielea de pe biciul de la trasura era impodobit cu flori.

 

Se spune că a fost curtată de bărbaţi celebri precum Nicolae Grigorescu, Octavian Goga şi chiar de Regele Ferdinand despre care se vorbea că i-ar fi făcut cadou casa care se află şi astăzi în apropiere de Piaţa Amzei, pe strada Christian Tell nr.9 – 11, şi care îi poartă şi numele. „Constantin Beldie scrie în cartea sa că este adevărat şi că acea casă ar fi costat 4 milioane de lei”, mai spune Majuru. O alta poveste interesanta legata de aceasta cladirea spune ca Mita Biciclista ar fi fost vecina cu celebra matusa Tamara. Unii zic că însuşi regele Manuel al Portugaliei ar fi cerut-o în căsătorie, dar că a fost refuzat, Miţa rămânând fidelă iubirii pentru doctorul Nicolae Minovici, părintele societăţii „Salvarea“.

 

 

Între cele două veacuri, bicicleta era încă o raritate, iar Miţa a fost prima femeie ce pedala pe marile străzi ale Capitalei. „Când apărea pe Calea Victoriei, aristocraţii de la Capşa, burghezii de la Oteteleşanu şi boemii de la Kubler abandonau politica şi şvarţul ca să admire superbul exemplar ciclist. Bicicleta cu ghidon de argint era a unei suple şi elegante fiice a Evei, cu pantaloni de catifea mov strânşi pe picior, cu bluza corai din care fluturau mâneci înflorate, cu ghete înalte şi cu o caschetă de mătase albă, înfăşurată în voal alb, din care răsăreau încrucişate două ace mari a la Madame Butterfly”, o descrie Alexandru Predescu în „Vremuri vechi bucureştene”.

 

Printre extravagantele Mitei Biciclista se numara si scaldatul in mare, intr-un costum de baie sumar. La aceea vreme, toata lumea se balacea in apa in halat, iar aparitia Mitei in "bikini" era un lucru nemaivazut. Acest fapt a determinat chiar interventia unui sef de post care a somat-o sa iasa imediat din apa. Mita a iesit nervoasa din apa si l-a lovit cu umbrela pe politist, intreband de ce "suiera".

 

Pe la mijlocul anilor '40 s-a casatorit cu generalul Alexandru Dimitrescu, vremuri in care au inceput si problemele financiare. Desi a trait ani la rand in lux, Mita se vede nevoita in inchirieze cateva camere din casa pe care o detinea, iar ea se muta in mansarda. Cu toate acestea, nu avrut sa renunte la lux, mai ales cand se stia vazuta pe strada. Se zvonea ca isi imbraca sotul in haine vechi si il trimitea la cersit, iar cu banii de pe chirie isi satisfacea obiceiurile de a frecventa localuri de lux.

 

Maria Mihăescu – Miţa Biciclista a murit în anul 1968.

 

Am vazut in perioadele sporadice de promovare a Bucureștiului mai multe reclame, printre care și cea de mai jos... Dar am fost și raman curios... ce trebuia sa descoperim??? Era cumva o campanie de stimulare a serviciilor fetitelor? Sau imbecilitatea unui entuziast care nu avea habar cine era Mița?

 

[Afriq]

Sal'TARE!

 

Imaginile regizate acum mai bine de 100 de ani au fost descoperite in podul unei cladiri din Piata Muzeului din Cluj.

 

Pozele prezinta, in special, femei in haine victoriene, cel mai probabil prostituate. Majoritatea poarta o rochii cu falduri, pe care si le ridica pana la brau pentru a simula sau a realiza acte sexuale cu barbati in diverse uniforme, de asemenea dezbracati de la brau in jos. Acţiunea are probabil loc într-o casă de toleranţă, chiar dacă experiţii susţin că în zona Pieţei Muzeului din Cluj nu au existat asemenea aşezăminte.

 

Descoperirea a avut loc acum 7 ani, însă atunci când toată lumea credea fotografiile pierdute, Edmond Kreibik le-a publicat pe Facebook. "Aveam un spaţiu închiriat în Piaţa Muzeului, la nr.3. Un angajat a urcat din întâmplare în pod, era o intrare de la etaj, din baie, aşa era dispunerea. S-au găsit nişte dosare cu acte, hârtii şi desene, printre care şi aceste fotografii", a povestit Gabriel Cojocaru, directorul editurii Grinta, pentru site-ul Oradecluj.ro.

[Afriq]

Prostitutia în Bistrita interbelica

 

A scrie despre fenomenul social al prostitutiei înseamna a pune pe hârtie idei despre istoria celuilalt, a marginalului tolerat de normele unei societati doar în masura utilitatii sale. Nu e usor sa scrii despre prostitutia din ziua de astazi, daramite despre cea interbelica, încercând sa descoperi, dând la o parte praful de pe dosarele de arhiva, informatii noi, si poate, cu putin noroc, unele secrete despre aceasta "meserie" veche de când lumea. Privita din perspectiva evolutiei temporale si a mentalului social, geografia umana a acestui fenomen este intriganta. Orice articol sau studiu de specialitate despre prostitutie atrage atentia si captiveaza auditoriul prin însasi subiectul ales de autor, dar si prin faptul ca profesia acestor marginali este una blamata de majoritatea membrilor unei societati.

 

Ca orice vechi oras transilvan din perioada interbelica, care-si pazea cu strictete normele etice, Bistrita continua sa-si tina la distanta marginalii, acele categorii de oameni care, în mentalul citadin, se faceau vinovate de tot ce nu mergea bine în oras. Printre acestia se numarau si prostituatele, femeile care-si vând trupul pentru bani, categorie care face si obiectul articolului nostru - o tema neabordata înca de cercetatorii locali. De ce tocmai acesti asa-zisi "stigmatizati"? Pentru ca tabloul istoric al unei comunitati nu va fi niciodata complet doar cu date despre viata sociala, economica, culturala si religioasa, ci este nevoie si de cunostinte despre marginali - prostituate, vrajitoare, evrei, tuberculosi etc, despre care se vorbea cu o oarecare retinere. În plus, pentru a avea o imagine de ansamblu a Bistritei în anii 1919-1940, nu se poate trece cu vederea viata si faptele acestora întrucât bistritenii interactionasera cu ei, daca nu si apelasera la feluritele servicii ale unora.

 

O parte dintre autorii consultati pentru redactarea materialului nostru apreciau ca fenomenul social al prostitutiei ar trebui privit bidimensional, iar vina pentru existenta acestei meserii sa fie împartita pentru ca nu numai femeile de moravuri usoare sa fie cele blamate si tolerate de societate. Altii, în schimb, nu s-au aratat prea deranjati de starea de fapt, nici astazi...

 

 

* Portretul unei prostituate din acea vreme

 

Femeia care îsi ofera favorurile sexuale contra cost - aceasta este prima idee care ne vine în minte când auzim cuvântul "prostituata". Respinsa de familie, adesea numeroasa, marginalizata din varii motive de comunitatea în care traieste, femeia alege sa se mute în alta parte a orasului sau chiar într-o alta localitate. Acolo, negasindu-si prea repede de munca, din pricina mizeriei, a lipsei de educatie, a grijii zilei de mâine, a "sfatului" vreunei cunostinte sau prietene ori - în unele cazuri - fortata, ea ajunge sa se prostitueze. Astfel, descopera o noua lume, a banului lesne câstigat, dar care, odata ce a intrat pe "piata", o transforma, fara ca ea sa-si dea seama, într-un produs, într-un obiect care ofera placere pe bani. Daca provenea din mediul rural, atunci mutarea într-un oras mare a socat-o, iar ritmul urban si valorile sale i-au bulversat structura interioara. Majoritatea femeilor de moravuri usoare erau originare din mediul rural si se prostituau dupa ce lucrau ca servitoare, cameriste, chelnerite în cafenele sau restaurante, ca florarese ambulante sau munceau în parcuri de distractii ori baruri.

 

Analizând acest fenomen social, cercetatorii au apreciat ca femeile care recurgeau la o astfel de viata aveau un nivel intelectual scazut, un vocabular trivial, implicit o educatie precara. Vârstele lor erau cuprinse între 20 si 30 de ani, desi unele "debutau" la vârste fragede (14-18 ani). O fata care lucra în bordel avea, în medie, 5 clienti pe zi, iar o prostituata de lux câstiga aproximativ 20.000 de lei pe luna, dar se alegea în mâna doar cu 5.000-6.000 de lei lunar. Unele dintre aceste femei nu aveau grija zilei de mâine, nu se gândeau la economii pentru zile negre sau batrânete, când nu vor mai putea practica "meseria". Au fost cazuri în care prostituatele, dupa ce vedeau ca nu mai aveau succes si clientii le ocoleau, faceau adevarate crize de nervi. ajungând chiar pâna la sinucidere.

 

Prostitutia în România interbelica era reglementata prin lege si se practica îndeosebi în orase (80 la suta din populatia satelor considera ca nu sunt necesare serviciile prostituatelor), în institutii legalizate (case de toleranta, stabilimente, bordeluri) - unde se faceau periodic vizite medicale - sau clandestin (femeile "usoare" care alegeau aceasta varianta de prostitutie erau întotdeauna mai numeroase decât cele din bordeluri), pe strada si chiar ocazional.

 

Forma de înregistrare oficiala a prostituatei era "condicuta", detestata de posesoarea ei, un act de legitimare care spunea tot despre trecutul ei - de când practica aceasta meserie si în ce orase, când a fost ultima data la controlul medical, ce boli a avut etc. Prostituata putea fi stearsa din evidente daca se îmbolnavea, daca dobândea o infirmitate care nu-i mai permitea sa-si practice profesia, daca era **spam editat** si aflau parintii sau daca, în cel mai fericit caz, se casatorea. O alta caracteristica a acestei profesii era instabilitatea, multe dintre prostituate "activând" în cel putin 3-4 orase, iar mai putine în 10-12 orase, dupa cum ne arata si un studiu efectuat de cercetatorul Aurel Voinea.

 

 

* Marturii

 

Bistrita interbelica avea o populatie de 15.000 de locuitori, era un mic oras de meseriasi, cu o economie înfloritoare si un nivel de trai care nu lasa deloc de dorit - venitul mediu din acea vreme se ridica la 700-800 de lei, potrivit marturiilor unor batrâni care înca mai traiesc în municipiu. Tot de la ei am aflat ca atunci functiona legal o singura casa de toleranta care se numea "La sapte hornoi", dupa numarul de hornuri pe care le avea cladirea. Prostitutia se practica si în alte bordeluri din Bistrita, însa nu functionau legal, adica nu aveau "becul rosu". "La sapte hornoi" era situat lânga piata de vite, care se tinea pe acea vreme în actuala zona Decebal si avea un program de functionare neîngradit de acul vreunui ceasornic, dupa amintirile vârstnicilor intervievati. Bordelul avea si un portar, un batrân evreu cu ochelari pe care-l chema Solomon (la fel ca pe regele biblic al iudeilor care cladise templul lui Dumnezeu). El se ocupa de eventualele neplaceri care apareau - pedepsea clientii care "uitau" sa plateasca pentru serviciile primite sau îi potolea pe cei zgomotosi. Patronul casei de prostitutie era un oradean, Nyéki, care, împreuna cu sotia lui, facusera o mica afacere pe seama fetelor de conditie usoara, cei doi având un local similar si în Oradea, iar, dupa cum ne-a marturisit unul dintre batrâni, patronul schimba fetele din localuri dupa o anumita perioada.

Un alt detaliu important care reiese din discutiile cu vârstnicii este ca societatea bistriteana privea prostitutia, în aparenta, ca "un lucru normal", mai ales ca fusese si legalizata, desi mentalul blama, fara doar si poate, aceasta practica veche de când lumea, dupa cum veti afla din povestea unui locuitor de 87 de ani al Bistritei, înca în viata, batrân pe care l-am numit M.G., dupa initialele numelui sau, dupa cum am convenit cu acesta.

 

 

* Povestea unui batrân din Bistrita

 

M. G. este un varstnic de etnie maghiara care traieste la Bistrita. A vazut lumina zilei pe 14 mai 1922 într-o casa de pe strada Gheoghe Sincai, în sânul unei familii modeste cu mai multi copii. Pentru oraseanul de astazi, M.G. s-a nascut chiar în inima Bistritei, dar pe-atunci, strada mai sus-amintita era situata în partea de jos a municipiului sau în "mahalaua de jos", dupa cum ne-a marturisit vârstnicul. În centrul interbelic al Bistritei îsi aveau atelierele meseriasii, croitorii, pantofarii, cizmarii, macelarii, zarzavagii etc.

Comunicativ într-o oarecare masura si glumet în timpul interviului, M.G. ne-a spus ca locuieste de peste 60 de ani într-o casa de pe strada Nicolae Titulescu si ca este trist fiindca si-a petrecut sora spre cele vesnice. Cum amintirile bistriteanului veneau pe frânturi, ne-am luat libertatea de a le ordona ulterior. M.G. ne-a marturisit ca, în copilarie, a lucrat ca un ucenic la un atelier de reparatii si ca, în ciuda vârstei înaintate, are o imagine clara a zilei în care l-a întâlnit pe Regele Mihai. "Pe-atunci aveam 15 ani si l-am vazut intrând cu masina în atelierul maistrului meu. I-am servit benzina, i-am sters parbrizul si mi-o dat un pol. Un pol era pe atunci 20 de lei", a zis batrânul. Pentru el, viata a curs în liniste pâna la 11 ani. Pâna atunci s-a jucat împreuna cu copiii sasilor, maghiarilor si ai românilor, cu totii învatând unul de la altul limba celuilalt, lucrurile schimbându-se odata cu venirea la putere a lui Hitler în 1933, când în vechiul burg al Bistritei a aparut Organizatia Tinerii lui Hitler. De atunci, nimic nu a mai fost la fel.

Om simplu, M.G. a urmat cursurile Scolii Reformate din Bistrita între anii 1929-1936, dupa care a fost calfa la atelierul de tâmplarie al maistrului Lang Erwin, ale carui produse aveau desfacere pe ruta Saratel-Deda. "Era ca si acum, daca ai muncit, ai avut, n-ai muncit, n-ai avut. Daca faceai un lucru de calitate, ai avut de lucru, daca nu ai facut de calitate, nu ai avut de lucru", a apreciat batrânul pentru care amintirea oamenilor din acele timpuri nu s-a sters - "oamenii era buni, nu ca acum" si lumea "facea copiii si nu facea politica ca acuma", a completat zâmbind M.G.

 

Dupa discutiile introductive despre oras, batrânul bistritean ne-a marturisit ca, pentru el, imaginea fetelor de conditie usoara are o semnificatie aparte. Îsi aduce aminte ca, în actuala piata Decebal, era târgul de vite si ca acolo se afla singura casa de toleranta care functiona legal în Bistrita, "La sapte hornoi" i se spunea. Cum împlinise 18 ani si era înca novice în "ale amorului", maistrul sau a venit cu ideea de a-l duce acolo pentru initiere. "La sapte hornoi m-o dus maistrul meu si prostituata mi-o luat frumos asta, haina, si m-am dus acasa fara haina", marturiseste zâmbind M.G.. Acel stabiliment, ne-a spus batrânul, s-ar fi mutat mai târziu "mai încolo, înspre Tarpiu". Îsi aminteste ca bordelul, unde zice ca nu s-a mai întors a doua oara, avea 20 de camere si tot atâtea prostituate. Cladirea nu avea etaj si imediat cum intrai era un bar si cofetarie cu mâncare si bautura, unde clientii faceau consumatie, conversau cu fetele, petreceau, dupa care alegeau prostituata si se retrageau în camera. Fetele erau frumoase, aveau un aspect îngrijit si erau curate (batrânul s-a sfiit sa ofere detalii legate de vestimentatia lor - culori, haine etc - mentionând doar ca în camera "erau îmbracate mai... lejer, no"). Cât priveste vârsta, fetele de "La sapte hornoi" aveau între 20 si 30 de ani. M.G. ne-a spus ca o partida de amor se ridica la 1 pol si, daca cumva vreun client comitea imprudenta de a nu plati, portarul casei de prostitutie "îi turna pe gât apa cu care s-a spalat prostituata". În rest, se purtau frumos cu clientii, nu însa si cu feciorii fara bani care "mai luau câte-un picior în fund".

 

"La sapte hornoi" era singurul bordel cu "bec rosu" (cum obisnuiau sa zica oamenii de atunci), adica singurul recunoscut oficial, dar acesta nu însemna ca nu mai functionau alte localuri de acest gen în oras. "O, da, mai erau. Unul era chiar lânga locul unde e gara azi, unde e magazinul 1001 articole. Apoi, mai era unul lânga Turnul Dogarilor", îsi aminteste M.G. Desi nimeni nu le autorizase, aceste case îsi duceau veacul fara ca politistii sa le deranjeze, care preferau sa închida ochii si pentru ca unii dintre ei le erau clienti. "Mergeau dara si politistii, mergea cine apuca si... politistii de pe atunci erau prosti ca s-acuma", a rostit râzând batrânul. Singurii care le dadeau dureri de cap prostituatelor erau doctorii pentru ca le controlau periodic ("le duceau acolo si le faceau în fiecare zi un examen") ca sa evite imbolnavirea clientilor. Cât priveste grija de a lua vreo boala venerica, M.G. a raspuns scurt ca "apoi, io stiu ca n-am fost des, eu am fost asa, modest, am avut ce-am avut cu fetele mai cinstite, nu am mai mers de-atunci".

 

Cine erau aceste prostituate? Batrânul credea ca sunt fie tinere alungate de parinti ("care o fost tîpate de-acas' din diferite motive, care stiu eu, ca nu le-am întrebat ca n-am avut pentru ce"), fie femei divortate. Interlocutorul nostru considera ca nivelul de trai nu era neaparat motivul care le determina pe femei sa se prostitueze pentru a-si câstiga pâinea deoarece "saracie nu era la Bistrita pe atunci". Când ieseau la diverse evenimente ori la promenada, nu puteai sa-ti dai seama care era sau nu prostituata decât daca le cunosteai, iar daca lumea le recunostea, nu le hulea si nici nu se uita urât. Prostituatele se îmbracau bine, erau frumoase ("da' sigur"). În tinerete, batrânul sustine ca a fost chiar martor la o bataie pe strada între doua femei de conditie usoara - "era de circ, si-au tras hainele de ele, si... au ramas dezbracate".

 

"Lumea nu zicea nimic despre aceasta meserie", mai marturiseste M. G. Pretul nu constituia un impediment - "No, si 20 de lei!". Dintre apropiatii lui, îsi aduce aminte ca un cunoscut, brutar de profesie, ar fi apelat mai des la serviciile fetelor de conditie usoara. Cât priveste fenomenul prostitutiei clandestine, intervievatul ne-a declarat ca nu stie nimic si ca nu i s-a intâmplat sa fie luat "în primire" de vreo prostituata pe strada.

 

La sfârsit, M.G. ne-a spus cu o oarecare unda de dezamagire ca "nu era ca acuma... atunci era becul rosu aprins, acuma în fiecare casa e cuplaraie, da numa' nu-i pus... (n.n. becu rosu)".

 

Sursa: Mesagerul