Se spune că lumea nu încape în cuvinte, iar omul, acest animal cu visuri, nu încetează să caute sens. Filosofii au întins pânze de gând peste mările necunoscutului, poeții au țesut flăcări din umbre, iar oamenii simpli și-au aprins focuri lângă case, învelindu-se în liniștea de fiecare zi.
 
	 
 
	Dar ce-i viața, dacă nu un amestec de materie și dor? Încercăm să ne împăcăm cu moartea, cu timpul, cu absurdul, iar între timp ne agățăm de frumusețea unei priviri, de aroma pâinii calde, de atingerea unei mâini.
 
	 
 
	Tot universul, cu galaxiile lui tăcute, pare să respire prin noi. În noi se împletește gravitația cu dorința, atomii cu poezia, foamea cu speranța. Și-atunci, pentru ce atâta teamă, atâta solemnitate?
 
	 
 
	Poate că filosofia nu e altceva decât preludiul vieții, iar viața însăși un preludiu către un alt mister. Dacă tot suntem carne trecătoare și gând efemer, dacă tot încercăm să trăim frumos, nu ar fi păcat să uităm de bucuriile simple, directe, vitale?
 
	 
 
	Până la urmă, dincolo de sisteme, idei și abstracțiuni... 
 
	CE BINE AR FI SA NE FUTEM!:)))