Andone321

Au apărut deja bancuri despre turul al doilea, semn că lumea și-a regăsit surâsul. A ajuns la mine unul din ele: Un cetățean se duce la Palatul Cotroceni și cere să-l vadă pe președintele George Simion. Secretarul îi spune politicos că nu George Simion este președintele României, ci Nicușor Dan. Omul pleacă ușor nedumerit și se întoarce după o jumătate de oră, punând aceeași placă: – Nu vă supărați, dar aș dori să vorbesc cu domnul președinte George Simion – Stimate domn, v-am mai spus că nu domnul Simion este președinte, ci domnul Nicușor Dan. Pleacă cetățeanul și se întoarce după o altă jumătate de oră: – Nu vă supărați, dar aș dori să vorbesc cu președintele României, domnul George Simion! – Măi, omule, măi, nu ți-am spus că nu George Simion e președintele? De ce tot insiști atâta? – Pentru că nu mă mai satur să aud asta! 💔🙃😎

Toate par să facă aceeași meserie… dar uneori, felul în care ești privit, tratat, atins îți amintește că nu toate sunteți la fel. Am citit destule postări cu bășcălie despre clienți: despre cum arată, de vârsta lor, despre ce au sau n-au. Am văzut și povești cu bani împrumutați și ‘uitări’ convenabile… Dar am întâlnit și femei care nu-și pierd demnitatea, nici măcar în tăcerea dintre două întâlniri. Și când simți asta pe pielea ta, știi că nu toate sunt la fel… N-ai cum să le pui în același rând. Nu sunteți toate la fel. Clar! Din partea mea, doar atât: Respect. 💔

https://www.facebook.com/share/r/19ezb2dUjB/?mibextid=wwXIfr

“Mi-ai promis că rămâi” Mi-ai promis că rămâi. Dar ai plecat în zâmbetul altora. Eu? Am rămas în tăcerea dintre respirații, cu trupul tremurând și sufletul culcat pe gresia rece a așteptării. Mi-ai spus că sunt primul. Dar n-am fost nici ultimul, nici măcar un gând care să-ți întârzie pașii spre următorul bărbat cu ceas scump și dorință grăbită. Eu nu ți-am cumpărat timpul. Ți-am oferit viață. Și tu… ai dat-o la schimb pe un clipit fără nume. Dar știi ceva? Chiar dacă doare - eu n-am fost un client. Am fost un om. Iar tu? Doar ai trecut prin mine… fără să privești în urmă. 💔😞🫶

„Cel mai dureros lucru în dragoste este că sufletul ți-l fură de obicei cel ce are mai puțină nevoie de el.” – Ion Luca Caragiale

Sărbătoarea Învierii să-ți aducă lumină în suflet și pace în gânduri. Deschide-ți inima către bine, iertare și iubire – și vei simți cum viața capătă un nou sens. Paște fericit, cu bucurii simple și clipe senine alături de cei dragi!

Paște fericit alături de cei dragi!

Paște fericit alături de cei dragi!

Mi-e tot mai greu să mai am încredere în oameni…Sau, mai bine zis, am încetat să o mai am. Oamenii poartă măști — unele, zâmbitoare, altele reci, tăioase. Și da… și eu am învățat, cu timpul, să-mi pun una. Mă port diferit cu fiecare, pentru că fiecare se arată altfel cu mine. Sufletul meu s-a închis treptat, ferecat de trădări, de promisiuni uitate și tăceri care au durut mai tare decât cuvintele. Chiar și în fața celor pe care îi cunosc de-o viață, simt că nu mai pot fi eu. „Prietenie”… un cuvânt care, astăzi, sună gol, sec, aproape ironic. Am întâlnit prea mulți care, de la „frate”, au devenit „nimeni”. Sau, mai rău… dușmani. Pentru că un străin trece pe lângă tine fără să te atingă, dar un fost prieten știe exact unde să lovească. Când dragostea dispare, nu rămâne liniște — ci resentiment. Apoi vin bârfele, judecățile, veninul spus pe la colțuri…Așa se năruie legături ce păreau de neclintit. Nu mai cred în oameni. Nici în gesturi, nici în vorbe frumoase, nici în „pentru totdeauna”. Poți avea sute de „prieteni”, dar când închizi ușa și rămâi doar tu cu grijile, cu nevoile tale, cu durerile adânc ascunse….ești incredibil de singur. Te agăți cu disperare de oameni, de speranțe, de visuri…Îți spui că dacă mai reziști puțin, dacă mai lupți puțin, poate, poate… cineva va vedea că meriți iubire. Că meriți timp. Că exiști. Dar de ce? Când adevărul e crud: toți avem măști. Toți ne ascundem în spatele unor fețe construite din frică, din experiență, din supraviețuire. Ne purtăm cum ni se cere, nu cum simțim. Poate că e mai bine așa… Să nu mai crezi în nimeni — ca să nu te mai doară nimic. Dar și asta doare… într-un fel mai tăcut, mai adânc, mai greu de spus în cuvinte. 🥹💔🫶

Și totuși, ne mai auzim? dialog între doi îndrăgostiți pierduți El: Mai vii, măcar o clipă, prin tăcere, când stelele te strigă-ncet, în șoapte? Mi-e dor de tine-aprins, ca o durere, și nu mai știu ce-nseamnă nopți sau fapte. Ea: Te aud, dar glasul tău e tot mai stins, Ca o scrisoare arsă pe jumate. Am fost furtună, dar m-ai vrut ca vis. Acum îți sunt ecoul dintr-o noapte. El: Și totuși, n-ai plecat din pielea mea, nici din mirosul patului pustiu. Te port în vină, teamă și cafea… De ce-ai plecat, când totul era viu? Ea: Am obosit să-ți fiu doar întrebare, să mă iubești cu frică și cu dor. Ai vrut o zeiță blândă, nu-o visare. Eu eram foc. Dar tu voiai izvor. El: Poate-am greșit, dar tu n-ai stat să vezi că te iubeam mai mult decât pe mine. Erai cuvântul scris în alte zări, și-acum ești versul care nu mai vine. Ea: Nu-ți cer să uiți. Doar să mă ierți puțin. Și, dacă mă mai cauți, fă-o-n tăcere. Că-n dorul nostru nu mai e nimic străin. Doar două inimi, arse de plăcere…

Însănătoșire grabnică! Sănătate multă!💕

“Fluturi din umbră” Îi plăcea felul în care îl privea. Era ceva acolo, o căldură bine dozată, nici prea aproape, nici prea departe. Îl asculta cu răbdare, zâmbea când trebuia, își înclina ușor capul, ca și cum ar fi fost cu adevărat interesată de ceea ce îi spunea. Și el credea… Cu timpul, dorința de a-i fi aproape s-a transformat în ceva mai profund. Îi ducea flori fără vreo ocazie, îi oferea cadouri alese cu grijă, o ajuta când avea nevoie. Nu cerea nimic în schimb. Era suficient să vadă cum ochii ei se luminau, chiar și pentru o clipă. Uneori, chiar avea impresia că și ea simțea ceva. Dar lumina aceea se stingea repede. Când nu mai avea nevoie de el, devenea rece, distantă, ca și cum nici nu l-ar fi cunoscut. Într-o zi, i-a dus un dar diferit. O cutie plină cu fluturi din hârtie, fiecare colorat altfel, decupați cu migală. — Ce sunt? a întrebat ea, privindu-l cu o curiozitate absentă. — Gândurile mele pentru tine. Fiecare fluture are un moment, un vis, un cuvânt pe care nu l-am spus. Ea a râs ușor, fără să deschidă cutia. A lăsat-o deoparte, uitată printre alte lucruri fără însemnătate. Atunci, pentru prima dată, el a simțit un gol ciudat în piept. O îndoială care până atunci fusese acoperită de speranță. Dar și-a spus că poate e doar obosită, poate, într-o zi, va înțelege ce însemna totul pentru el. Însă ziua aceea n-a mai venit. Când a încetat să-i mai fie de folos, privirea ei a devenit de gheață. Cuvintele—tăioase. Iar când a întrebat-o ce însemna el pentru ea, i-a răspuns fără ezitare: — Nimic. A fost ultima oară când a mai avut ceva să-i ofere. Atunci, a înțeles. Toate acele clipe care păreau reale nu fuseseră altceva decât o iluzie, un joc bine jucat. Întregul său sentiment se sprijinea pe ceva fragil, la fel ca fluturii lui de hârtie—frumoși, dar fără viață. A plecat fără zgomot, fără reproșuri. Când a ajuns acasă, a deschis propria lui cutie cu amintiri și a privit-o pentru ultima dată. Apoi, încet, a lăsat vântul să se joace cu fluturii. Unii s-au așezat pe pământ, alții s-au pierdut în zare. Și, în acel moment, cu lacrimi în ochi, a simțit că și sufletul lui se eliberează. 💔

“Sex-appeal-ul este doar 50% meritul femeii. Restul este meritul bărbatului care se uită la ea.” Sophia Loren

“Când dictatura este un fapt, revoluția devine un drept.” Victor Hugo

Mulțumim pentru urări și eu pentru propunere…❤️😘🫶